NICHOLAS SPARKS

ACCIDENTUL

PROLOG

De unde începe, de fapt, o poveste? În viaţă există rareori începuturi clare, acele momente despre care să putem spune, privind în urmă, că atunci a început totul. Totuşi există momente în care destinul intersectează vieţile noastre de zi cu zi, punând în mişcare o serie de evenimente al căror rezultat nu l-ar fi putut prevedea niciodată.

E aproape ora două dimineaţa şi sunt încă treaz. Înainte de asta m-am zvârcolit în pat timp de aproape o oră încercând să adorm dar, în cele din urmă, am renunţat. Acum stau la biroul meu, cu stiloul în mână, meditând la propria mea întâlnire cu destinul. Nu e ceva neobişnuit pentru mine. Pare singurul lucru la care mă pot gândi în ultima vreme.

În afară de tic-tacul neobosit al ceasului, care stă pe un raft al bibliotecii, în casă e linişte. Soţia mea doarme la etaj şi, cum stau aşa holbându-mă la caietul galben din faţa mea, îmi dau seama că nu ştiu de unde să încep. Nu pentru că n-aş fi sigur de povestea mea, ci, în primul rând, pentru că nu sunt sigur de ce mă simt obligat s-o spun. Ce câştigi dacă dezgropi trecutul? În definitiv, întâmplările pe care o să vi le povestesc s-au petrecut în urmă cu treisprezece ani, dar cred că se poate spune că au început cu alţi doi ani mai devreme. Cum stau aşa, ştiu că trebuie să încerc s-o spun, dacă nu din alt motiv, măcar pentru a o da, în sfârşit, uitării.

Amintirile mele legate de acea perioadă îmi sunt împrospătate de câteva lucruri: un jurnal pe care îl ţin de când eram copil, un dosar cu articole îngălbenite din ziare, propriile mele cercetări şi, bineînţeles, informaţiile publice. Apoi mai e şi faptul că, în mintea mea, am retrăit evenimentele acestei poveşti de sute de ori… Îmi sunt fixate în memorie. Dar, alcătuită doar din aceste lucruri, povestea ar fi incompletă. Au fost implicate şi alte persoane şi, cu toate că am fost martor la unele evenimente, nu am fost de faţă la toate. Îmi dau seama că este imposibil să recreezi fiecare sentiment şi fiecare gând din viaţa unei persoane, dar, c-o fi bine sau rău, asta am să încerc să fac.

Mai presus de orice, aceasta este o poveste de dragoste şi, ca multe alte poveşti de dragoste, povestea de dragoste a lui Miles Ryan şi a lui Sarah Andrews îşi are rădăcinile într-o tragedie. În acelaşi timp este şi o poveste despre iertare şi, după ce o veţi termina, sper că o să înţelegeţi ce provocări au avut de înfruntat Miles Ryan şi Sarah Andrew. Sper că o să înţelegeţi şi deciziile, fie ele bune sau rele, pe care le-am luat, la fel cum sper că, până la urmă, mă veţi înţelege şi pe mine.

Dar daţi-mi voie să fiu limpede: aceasta nu este doar povestea lui Sarah Andrews şi a lui Miles Ryan. Dacă povestea aceasta are un început, ea are legătură cu Missy Ryan, iubita din liceu a unui ajutor de şerif dintr-un oraş din Sud.

Missy Ryan, la fel ca soţul ei, Miles, a crescut în New Bern. După cum se spune, era bună şi frumoasă, iar Miles a iubit-o din adolescenţă. Avea părul castaniu-închis şi ochii şi mai închişi la culoare, şi mi s-a spus că vorbea cu un accent care îi făcea pe bărbaţii din alte zone ale ţării să li se înmoaie genunchii. Râdea cu uşurinţă, asculta cu interes şi deseori atingea braţul persoanei cu care se întâmpla să stea de vorbă, invitând-o parcă să facă parte din lumea ei. Ca cele mai multe femei din sud avea o voinţă mai puternică decât s-ar fi putut observa la prima vedere. Ea, nu Miles, conducea casa; de regulă, prietenii lui Miles erau soţii prietenelor lui Missy, şi viaţa lor se concentra în jurul familiei lor.

În liceu Missy fusese şefa galeriei sportive. În anul al doilea ea era nu numai drăguţă, dar şi populară, îl ştia pe Miles Ryan, deşi el era cu un an mai mare decât ea şi nu aveau ore împreună. Asta n-a contat. Prietenii le-au făcut cunoştinţă şi ei au început să se întâlnească în timpul pauzelor de masă sau să stea de vorbă după meciurile de fotbal. Când se întorceau odată acasă, într-un sfârşit de săptămână, au stabilit să se ducă împreună la o petrecere. În curând deveniseră de nedespărţit şi, câteva luni mai târziu, când el o invită la balul de absolvire, erau deja îndrăgostiţi.

Ştiu că sunt unii care iau în derâdere ideea că poate exista o dragoste adevărată la o vârstă atât de fragedă. Totuşi în cazul lui Miles şi Missy ea a existat şi uneori a fost mai puternică decât dragostea trăită la maturitate, pentru că nu a fost domolită de greutăţile vieţii. Au continuat să se întâlnească până a terminat Miles liceul şi şi-au rămas credincioşi şi după ce el a plecat la facultate la Universitatea de Stat din Carolina de Nord, iar Missy se pregătea de absolvire. S-a dus după el la USCN în anul următor şi, când el a cerut-o în căsătorie, la cină, cu trei ani mai târziu, ea a plâns şi a spus da şi şi-a petrecut următoarea oră la telefon, sunându-şi familia să le împărtăşească vestea cea bună, în timp ce Miles a rămas să-şi mănânce restul mesei singur. Miles a stat la Raleigh până şi-a luat şi Missy licenţa, iar nunta lor, în New Bern, a umplut biserica.

Missy s-a angajat ca funcţionar de împrumuturi la Banca Wachovia, iar Miles şi-a început pregătirea ca să devină ajutor de şerif. Ea era însărcinată în luna a doua când a început Miles să lucreze pentru comitatul Craven, patrulând străzile oraşului care fusese întotdeauna căminul lor. Ca multe alte cupluri tinere şi-au cumpărat prima casă, iar când s-a născut fiul lor, Jonah, în ianuarie 1981, Missy i-a aruncat o privire bebeluşului înfofolit în scutece şi a ştiut pe dată că maternitatea era cel mai bun lucru care i se întâmplase în viaţă. Deşi Jonah n-a dormit noaptea până la vârsta de şase luni şi au fost momente când îi venea şi ei să ţipe la el cum ţipa el la ea, Missy îl iubea mai mult decât şi-ar fi imaginat vreodată că este posibil.

Era o mamă minunată. Şi-a lăsat serviciul ca să stea tot timpul acasă cu Jonah, îi citea poveşti, se juca cu el şi-l ducea în locurile de joacă unde se întâlnea cu alţi copii. Ar fi putut petrece ore întregi numai uitându-se la el. Înainte ca el să împlinească cinci ani, Missy şi-a dat seama că îşi mai dorea un copil, aşa că ea şi Miles au încercat din nou. Cei şapte ani de când erau căsătoriţi fuseseră pentru amândoi cei mai fericiţi din vieţile lor.

Dar în august 1986, când avea douăzeci şi nouă de ani, Missy Ryan a fost ucisă.

Moartea ei a umbrit lumina din ochii lui Jonah şi l-a obsedat pe Miles vreme de doi ani. A pregătit drumul pentru tot ce a urmat.

Aşa că, după cum am spus, asta este povestea lui Missy, la fel cum este povestea lui Miles şi a lui Sarah. Este şi povestea mea.

Şi eu am jucat un rol în tot ceea ce s-a întâmplat.